De ce se îmbolnăvesc de regulă oamenii? Majoritatea de nervi. Nervi făcuți în tot felul de situații, nervi care ajung să îi mănânce de vii prin interior. Acesta e primul pas, care odată realizat, duce la un alt stadiu de boală: interiorizarea. Acea singurătate a gândurilor, care devine în ultimul timp, din ce în ce mai socială.
Uitându-mă în urmă am și răspunsul, cheia magică pentru această interiorizare. Mulți dintre noi ne naștem cu o doză..mai mică sau mai mare de nevoie de singurătate, accentuată pe măsura experiențelor care ne formează.
Nu avem părinți care să ne fie alături la bine și la greu. De regulă, unii dintre ei ne sunt doar la greu. Dacă sunt. Binele de cele mai multe ori e trăit în singurătate. Pentru că părinții sunt preocupați să ne crească și să ne educe nu să se bucure alături de noi.
Ne facem oameni mari, respectând niște valori turnate în cap de ei, dar pe care nici măcar ei nu le-au respectat la vremea lor. Suntem aruncați într-o lume în care să nu minți, să nu înșeli, să nu fii impertinent sunt traduse azi prin opusul lor, egoismul, individualizarea și ipocrizia. Valorile în care am fost educați ne dau azi cel mai mult de furcă și ne trezim parașutați într-un univers cu totul pe dos față de cel creat cu atâta migală de părinții noștri. Evident, bucuriile de moment ni se par insignifiante când, în restul timpului, ne stoarcem creierii încercând să trăim într-o lume altfel decât cea în spiritul căreia am fost educați.
Devenim adulți. Responsabili aparent. Căutăm în schimb sprijin în exterior, înțelegere, comunicare, empatie și suport. Unde? În acei părinți (dacă îi mai avem) care sunt cu totul pe dinafara vremurilor pe care le trăim, în partenerii de viață pe care ni-i alegem pe baza criteriilor educaționale în care am fost crescuți. Asta dacă avem “norocul” să mai găsim pe lumea asta și alte…specimene ca noi. În realitate suntem doar niște copii mai mari, cu nevoi emoționale puternice, care nu-și găsesc ecoul nicăieri în exteriorul nostru. Și atunci ne închidem și mai tare în noi înșine. Strigăte mute, asurzitoare doar pentru Eul interior.
Ne cerem însă recunoașterea în exterior cu bravura unui erou rănit în război, dar încă în picioare, pentru că așa am învățat verticalitatea. Trădăm îngenunchierea privită drept slăbiciune până dincolo de vene. Ne sacrificăm timp, lacrimi și ani căutând recunoașterea, aprecierea, sfatul, sprijinul sau afecțiunea cuiva. De cele mai multe ori…obosim căutându-le.
Seara însă, înainte de a ne pregăti pentru o cu totul altă stare de conștiință, oricât de tare ne-ar strânge cineva în brațe tot singuri suntem. Noi, cu gândurile noastre, într-un univers plin de norme sociale, de etichetări mult prea departe de adevăr, de temeri prea puțin justificate și de niște convenții pe care ne străduim din răsputeri să le respectăm drept literă de lege.
Singurătatea gândurilor este însă, dincolo de toate acestea, la locul ei. Înăuntrul nostru știm exact cum suntem. Știm exact cu cine împărțim toate temerile noastre, toate întrebările, toate nerăspunsurile. Doar cu noi. În fața oglinzii toate normele sociale și măștile pe care ni le punem pentru societate și socializare cad una după alta.
Boala apare atunci când, din prea multă convingere, încercăm să respectăm toate convențiile acestea în care am fost educați, chiar dincolo de sine. Ne construim scheme mentale care să corespundă lor, chiar și în fața conștiinței noastre. Și trăim cu falsa impresie că, o femeie puternică este cea care nu își afișează nici durerile, nici slăbiciunile, ci o mască impenetrabilă de mascul obișnuit să treacă peste toate greutățile, rămânând, dincolo de linia întâi, tot în picioare. Nu odată ne mințim că ne este bine așa. Ne auto-convingem că asta ne dorim. Până când toți cei din jur ajung să ne perceapă ca atare. Să nu ne mai mirăm atunci, mâhnindu-ne până în măduva sufletului de faptul că cei din jur nu ne înțeleg suferințele. Pentru că noi am creat, defapt, o imagine mult prea impenetrabilă a noastră.
Însă…de câte ori am exprimat? De câte ori le-am explicat, exact așa cum simțeam și dureri, și nevoi, și nemulțumiri, și dorințe? Câte generații au trecut peste noi cu ideea că e normal să suferi, e normal să te doară, e normal să îți duci în tăcere condiția de femeie?
Ei bine, acum este normal ca lumea să nu ne înțeleagă. E normal să nu ne creadă atâta vreme cât, zeci, poate sute de ani la rând am tăcut. Însă e și mai normal să învățăm să nu ne mai ascundem, să educăm factorul social (de la cei dragi, la colegi, prieteni, medici) într-o altă credință. Iar asta depinde însă numai de noi. De felul în care ne acceptăm noi, în primul rând condiția de femeie. De curajul pe care îl avem, să ne privim în oglindă și să ne vedem așa cum suntem: fără măști, fără prejudecăți sociale, fără educații învechite. Suntem curajoase iar acest curaj, o afecțiune precum endometrioza îl scoate la iveală cu fiecare operație, cu fiecare puseu dureros, cu fiecare noapte în care, acea singurătate a gândurilor neadormite ne scoate la iveală din ce în ce mai mult, dorințele noastre ascunse.
Pe unii boala îi adâncește în singurătate. Pe alții, din contră, îi ridică. Însă și unii, și alții au același lucru în comun: dorința de a fi înțeleși, nevoia de compasiune și tacita nădejde de a ieși din propria singurătate.
Diferența între cele două categorii este, însă, una singură: gradul de curaj cu care se privește fiecare, sincer, în oglindă. Uneori e nevoie doar de o secundă de astfel de sinceritate. Alteori, o viață dusă în umbra convingerilor și prejudecăților nu va putea fi de ajuns. Depinde însă de fiecare în parte cât își alege prelungirea suferinței.
Singurătatea nu a fost niciodată o armă împotriva bolii. Benefic ar fi să înțelegem asta până când o afecțiune cronică ajunge să ne dicteze și să ne scrie ea, condamnarea la o existență solitară, plină doar de glasul gândurilor noastre neobosite.
Photo source: i.huffpost.com
Este un articol profund si sincer, care atinge o tema sensibila si universala – cum si de ce oamenii se imbolnavesc. Stresul si lipsa de sustinere emotionala din copilarie se adancesc in noi si ne fac sa ne inchidem in noi insine, in loc sa cautam sprijin si intelegere in exterior. Suntem in cautarea unui suport care, adesea, nu exista sau nu ne este oferit de persoanele indreptatite sa ne ingrijeasca. Iar cand reusim sa gasim macar o ascultare, seara, inainte de culcare, ramanem totusi singuri cu gandurile noastre. In aceasta lupta grea cu conventiile sociale si propriile noastre convingeri, o parte din noi se pierde si percepem boala ca pe o reactie naturala a intregului proces. Multumesc pentru acest articol profund si sincer, care isi indeamna cititorii sa se cunoasca si sa se accepte asa cum sunt, in ciuda presiunilor si asteptarilor sociale.