Munca într-un ONG care se ocupă de conștientizarea endometriozei și ajutorul pacientelor poate fi, de multe ori, dificilă și plină de emoție. Fiecare caz în parte are în spate o poveste, fiecare pacientă ajutată poartă trăiri pe care publicul larg nu le cunoaște, dar care se împărtășesc, uneori, ca dovadă a unei implicări susținute, deloc ușoare, a unei mobilizări care, dincolo de suportul efectiv și palpabil, ține de umanitate și de fărâma de interes pe care oricine o poate oferi, voluntar, aproapelui său.
La începutul anului, Asociația Eu și Endometrioza a luat atitudine și a sprijinit două paciente cu stadii avansate de endometrioză și situații materiale precare, prin două apeluri umanitare realizate sincron, pentru ca aceste paciente să se poată opera și să își poată redobândi viața. Într-un timp extrem de scurt (mai puțin de o lună) am reușit prin aceste apeluri, cu ajutorul tuturor celor care au donat, să trimitem la operație aceste două fete. Una dintre ele este Adriana Popa a cărei poveste o puteți citi AICI. La aproape două luni de la operație, în luna conștientizării mondiale a endometriozei, Adriana și-a făcut curaj să scrie ce a însemnat pentru ea tot acest efort, toate demersurile care au dus-o pe ea la redobândirea sănătății. Încă este departe de a se fi refăcut, încă mai are de tras pentru starea ei de bine, dar la acest moment, toate chinurile ei majore sunt istorie. Aceasta este povestea ei:
“Datorită vouă azi pot zâmbi” acesta era mesajul meu acum aproximativ două luni, atunci când mi s-a dat a doua șansă la viață, atunci când voi mi-ați oferit-o și m-ați susținut în această experiență. O numesc experiență deoarece mi-a schimbat viața, mi-a adus în viață persoane la care nici nu m-am gândit vreodată sau unele pe care nu le mai văzusem de ani de zile….
În noiembrie 2017 viața mea își schimba cursul, atunci când fiul meu a găsit pe internet Asociația Eu și Endometrioza și habar nu aveam atunci încotro mă îndreaptă destinul. Ce-i drept în acel moment era totul cu durere, lacrimi, fără speranțe. Pe cât de mult vedeam totul întunecat în viitor, pe atât de aproape eram de o nouă viață, fără dureri, fără lacrimi și plină de speranțe. Dar nu am știut asta decât după ce am contactat-o pe fondatoarea Asociației și am văzut cum, de la o zi la alta, viața mea începea să se schimbe.
După patru luni de chin, dureri cumplite și urlete auzite zilnic de vecini, în februarie 2018 urma să fiu operată de endometrioză, stadiul 4 profund infiltrativă, cu rezecție. Asta s-a și întâmplat, după cum bine știți majoritatea, am fost operată în Timișoara, de către domnul doctor la care nu aș fi putut ajunge fără ajutorul vostru.
La două luni de la operație sunt pe cât de poate de bine față de cum eram de rău acum ceva timp. Deși nu mai aveam speranțe că mă voi face bine continuam să îi spun copilului meu că voi fi bine. Însă se vedea foarte bine că nu mă mai credea… Nopțile petrecute alături de mine și soțul meu, în același pat, în momentele grele, deja îi tăiaseră orice speranță.
Însă toate astea au avut un sfârșit, când am cunoscut-o pe Clarisa (Isa cum îi spunem noi) fondatoarea Asociației Eu și Endometrioza, fără de care nu aș fi putut să mă operez și fără apelul făcut de dânsa. Prin apelul umanitar al asociatiei, Isa mi-a adus alături, atât persoane noi în viața mea, cât si unele apropiate pe care nu le mai văzusem de mai bine de 15 ani și față de care nu mai aveau nicio speranță că le voi regăsi vreodată.
Nu știam că un apel pe rețelele de socializare poate avea un asemenea impact puternic, încât să reunească oamenii, peste timp. Oamenii aceștia au văzut apelul făcut de Asociație pentru mine și au reușit să mă regăsească după atâta vreme. Îmi este greu să vorbesc despre asta, gândindu-mă că o asociație, nu doar că salvează vieți și ajută atâtea sute de paciente, dar reunește și reînnoadă relații demult pierdute, aduce împreună oameni, unește destine chiar de multă vreme despărțite.
Au fost momente până la operație în care Clarisa îmi ținea și locul de mamă, copilului meu (am băiat de 13 ani). Deși am fost operată de două ori de endometrioză în 2016, nici eu și nici familia mea nu credeam că de data asta vom reuși. Oricât de mult îi spuneam copilului că voi fi bine, acesta nu mai avea încredere fiind lângă mine în orice moment de durere, astfel că începuse personal să ceară ajutor Clarisei și să vorbească cu ea, fără știrea mea, în puținele momente când reușeam să adorm, epuizată de dureri și lacrimi. Isa l-a liniștit și i-a fost mereu alături, spunându-i că mama lui e pe mâini bune, se va întoarce acasă pe picioarele ei și va reuși să își recapete viața și zâmbetul.
Isa, fără să își dea seama, a căpătat o mare importanță în familia noastră pe zi ce trecea și, până la data operației trăiam amândouă aceleași emoții, dureri… la orice oră din zi sau din noapte era lângă mine, deși ne despart sute de kilometri. Copilului meu i-a oferit încrederea pe care eu nu mai aveam puterea să i-o asigur, orice telefon primeam de la Isa era o binecuvântare, era aproape zilnic o veste cu siguranță bună, era înflorirea sufletului meu că totul va fi bine.
Așa a fost și când a venit ziua cea mare a operației. La două zile după, încă îmi era teamă să deschid ochii, să mă trezesc din visul frumos unde eram, fără durerea îngrozitoare care mă mânca pe interior, bucățică cu bucățică. Și de aceasta dată Isa, deși era departe a trăit aceleași lucruri ca și mine, emoțiile dinainte și după operație, primii pași făcuți când am reușit să mă ridic din pat, i-am făcut live, pe internet, împreună cu ea. Puterea ei și sufletul ei bun au dat prin aceste apeluri umanitare și prin tot ce face, o nouă șansă la o viață normală, nu doar mie ci și Alexandrinei.
Am realizat în tot acest timp cât de important este sprijinul Asociației Eu și Endometrioza pentru noi, femeile bolnave și nu numai, ce mult înseamnă să vorbești cu cineva care știe despre ce este vorba și are răspunsuri la întrebările tale și ți le poate oferi.
Mi-aș dori foarte mult să fim cât mai multe în această asociație, să o ajutam să se dezvolte cât mai mult, să realizăm defapt că asociația face parte din viața noastră. Pe lângă faptul că ne previne să avem grijă de noi, ne ajută chiar să ne redobândim sănătatea și viața și o spun din proprie experiență. Dacă în alte țări se poate, de ce la noi nu? De ce să nu avem și noi suportul nostru și sa rămânem la noi în țară, să nu mai fim nevoite să plecăm în alte părți să ne putem face bine?
Eu sunt una din dovezile vii că și la noi se poate. Și la noi există medici care sunt și medici și oameni în același timp, și la noi este o asociație care ne sprijină, ne ajută, ne informează. Tocmai de aceea îmi doresc ca această asociație să capete o asemenea putere încât să ne îmbrățișeze pe toate, asa cum m-a îmbrățișat pe mine.
Am o lună de zile de când vreau să scriu acest testimonial și nu pot din cauza lacrimilor. Acum, că mă simt cât de cât mai bine, am reușit să aștern aceste rânduri, cu toate că a fost cea mai grea temă pentru mine – cel mai greu mi-a fost să scriu… Mi-au trecut prin fața ochilor toată suferința, toate nopțile nedormite, toate țipetele de durere, teama din ochii copilului meu, emoția… durerea, dar am vrut să știți fiecare dintre cei care ați donat că mă simt bine, sunt încă în refacere, dar îmi doresc din tot sufletul să știți că ați contribuit la salvarea mea, la starea mea de bine. Mi-ați redat bucuria, speranța, bucuria soțului meu, copilului meu i-ați redat mama!
Sunt și voi fi mereu recunoscătoare tuturor pentru ajutorul vostru și vă mulțumesc cu tot sufletul pentru ce ați făcut pentru mine, pentru fiecare leu donat ca eu să îmi recâștig viața! Țin să mulțumesc de asemenea, unor oameni speciali: domnului doctor care m-a operat și întregii echipe medicale, Clarisei Iordache, Asociației Eu și Endometrioza, Ioanei Elena Petcu, Marinei Râșnoveanu și Roxanei Muntean (care s-au implicat activ în promovarea cazului meu), soțului și copilului meu, aceia care au fost lângă mine la orice pas!
Există speranță! Există ajutor! Iar eu sunt dovada că minunile se întâmplă cu ajutorul lui Dumnezeu, prin oameni!
Sunt Adriana Popa, pacientă cu endometrioză, dar cu o viață nouă!”
Leave a Reply