În spital, ca-n lagăr!

Facebookgoogle_pluspinterestlinkedinFacebookgoogle_pluspinterestlinkedin


Mărturia unei paciente cu endometrioză

Diana este o femeie frumoasă, de 32 de ani, pe care însă viața a adus-o față în față cu un diagnostic crunt, aflat abia după ce a ajuns în Franța: endometrioză. Ani de zile, unii dintre medicii din România nu au fost în stare să îi spună de ce suferă dar au mutilat-o pe viață, lăsând-o fără un ovar și o trompă uterină.

Dincolo de toate acestea, Diana este unul dintre miile de pacienți mutilați defapt de un sistem medical defectuos și de medici care cunosc prea puține despre anumite afecțiuni. Nu neapărat din vina lor ci, pentru că o boală precum endometrioza este, încă, foarte puțin cercetată pe plan mondial. Cu toate că problemele create de lipsa aceasta de cunoaștere o vor urmări toată viața, Diana nu are resentimente. Vrea doar să tragă un semnal de alarmă pacientelor cu endometrioză, dar și celor care consideră această afecțiune o toană de femeie aflată în perioada aceea din lună și speră că într-o zi, va putea deveni mamă.

 Rămâneam ultima în clasă să curăț banca de sânge

“Menstruația mi-a venit la 12 ani era abundentă și de 7 zile și mă lăsa anemică. Normal ca familia îmi spunea că dacă nu te doare în stânga și în dreapta înseamnă că nu trăiești! Așa că am considerat că este normal. La menstruație rămâneam ultima în clasă cu colega mea de bancă a căre-i mamă era femeia de serviciu a școlii și care ne ajuta să curățăm scaunul de sânge sau ce se scurgea și pe jos. Acum nu mi se mai pare normal, dar atunci pe nimeni nu tulbura acest lucru.

Am crescut, iar durerile au devenit din ce în ce mai intense. Într-o zi, pe vremea când stăteam în gazdă am picat pe jos în cameră, de durere. Nu reușeam să ajung la pastile. După ceva timp am reușit într-o pauză de câteva secunde să-mi bag mâna într-un ornament cu pietricele și în alt moment de pauză de dureri am reușit să le arunc în usa să vina cineva sa-mi dea și mie pastilele din geantă. Nu mi s-a părut normal.

Am început să merg pe ascuns la ginecolog să văd ce am, pentru că, la vremea respectivă, la 16 ani mergeai la ginecolog numai dacă erai prostituată. Prima experiență…cruntă. Doctorița a urlat la mine ca la ultimul om și când am plecat fără să aflu nimic eram în lacrimi. Am fost la altul. Mi-a spus ca am dismenoree. La 16 ani nu știam ce e, așa ca am ajuns acasă și am luat DEX-ul și am aflat că erau dureri menstruale ceea ce aveam eu. Am tot căutat medici și nimic. Peste tot numai răspunsuri aberante, mai ales că eram încă adolescentă și nu prezentam prea multă credibilitate. O doctoriță a vrut sa mă trimită la psiholog pentru că, la vârsta mea, nu credea că pot avea ceva și poate sunt ipohondră și doar cerșesc atenție. Un alt medic mi-a spus că nu am învățat nimic la anatomia din școală din moment ce nu știu că aparatul genital e diferit de cel digestiv și de ce mă plâng eu, că la menstruație îmi rupeam firele de păr din cap și plângeam de nu mai puteam de durere, când mergeam la baie. Lista a fost lungă așa că ajung acum la prima operație de acum doi ani.

Soțul meu lucrează pe T.I.R, așa ca era în cursă, iar eu eram singură acasă. Luasem ceva pastile Closilbegit, pentru că un alt ginecolog mi-a spus ca nu pot avea copii din cauză ca nu am ovulație. A accelerat în mine tot. Stăteam acasă și citeam o carte. Obișnuiesc să stau cu una din mâini pe burtă și am simțit ceva. Nu știu să spun ce, dar am început să-mi mișc mâna rotativ deasupra și mi s-a făcut ca un rău de mare și am simțit multă apă în burtă. M-am speriat și mi s-a făcut greață. Am luat mașina și m-am dus la spital. Aveam un chist ce era să se spargă. S-au și mirat cum de am reușit să conduc.

7 zile în spital fără tratament și mâncare!

Nu știu de ce m-au ținut o săptămână acolo fără să îmi facă nimic. Probabil pentru că nu știau exact ce am. 7 zile nu am mâncat nimic și nici perfuzii nu mi-au făcut. Mă îndemnau să mănânc, dar eu nu puteam, vărsam tot ce înghițeam. Și apă dacă luam o înghițitură, imediat o vărsam. Am stat 7 zile singură acolo, mai mult moartă decât vie, căci soțul era plecat în cursă, din țară. După o vreme, șefa mea și-a dat seamă că el este plecat și eu sunt singură în spital. M-am trezit cu ea acolo, împreună cu câțiva colegi și, când m-a văzut în ce hal eram de slăbită a mobilizat toată firma să facă cu rândul și la mine la spital zilnic, cu mâncare și tot ce aveam nevoie.

Când m-au operat, o cunoștință de a soțului, care lucra în spital, stătea cu el la telefon în sala de operație deoarece șeful de secție și o ginecoloagă m-au deschis și, din cauză că nu știau ce e acolo și cum să rezolve situația, au chemat și doi chirurgi. Soțul la telefon a fost în șoc, șoc pe care l-am avut și eu după.

Toată demnitatea mea de om a dispărut în spitalul acela. Eram ca în lagăr!

A fost cea mai traumatizantă experiența a mea. În orașul în care trăiesc operațiile se desfășoară astfel: te dezbraci de tot într-o încăpere, traversezi un hol în care sunt vizitatori ce pot fi vecini, clienți, asistente, doctori etc., mergi prin antecamera de la sala de operație, intri în sala de operație și mergi pe masa care e ceva mai sus, pusă pe un postament. Toată pudoarea mea, demnitatea mea de om, intimitatea mea au dispărut în spitalul acela! Eram ca în lagăr!

Când m-am trezit, la terapie intensivă, lângă mine era un brancardier care mi-a spus că nu am voie să dorm că este posibil să nu mă mai trezesc, iar în fața mea, doctorița care-mi spunea să mă liniștesc pentru că nu voi putea avea niciodată copii și este posibil să am cancer de colon….îmi venea să mor, nu alta. Dacă nu știam că am cățeii care mă așteaptă acasă și pe soțul meu cred că încheiam socotelile în zilele acelea. La biopsie nu a ieșit nimic. Chist galben, gigantic, cu aspect de infarctizare în jur. Nu mi-a spus mie nimic, dar se pare că nici medicilor…

După jumătate de an… alt chist. De data asta mi-au spus că spitalul a făcut tot ce se poate pentru mine și că ei altceva nu-mi pot face. Bine măcar că au recunoscut. Oricum rămăsesem fără un ovar și o trompă. M-au trimis la Timișoara unde am fost operată de un medic universitar și de către cel mai bun chirurg din Timișoara. Dacă prima operație a fost clasică, asta măcar a fost laparoscopică. Același lucru a ieșit la biopsie deși aderențele s-au văzut și la prima operație și la a doua.

Operată de Horace Roman, printr-o întâmplare

Când am înțeles că zilele oamenilor sunt cam numărate am vrut să văd Budapesta, Viena, Parisul măcar să știu una și bună. Am plecat în concediu prin lume. Când am plecat de la Paris spre Rouen, la o biserică ce era luminată cu un fel de filmuleț noaptea mi s-a făcut rău și am mers de urgență acolo la spital.

Ocluzie intestinală. Endometrioză de gradul 4. Deci nu eram nebună. Ceva aveam. Fără trompe, fără un ovar acum urmând să am și rezecții pe intestin și colon. Frustrare e puțin să-ți spun ce am simțit. Nervi, nervi, nervi. De ce nimeni nu m-a băgat în seamă de mică? De ce atâția ani nimeni nu a știut și nu a văzut ce am? De ce m-au mutilat în halul acesta?

În Franța am ajuns ca pe altă lume

Cu lacrimi în ochi i-am rugat să nu mă plimbe dezbrăcată pe holuri și s-au uitat la mine de parcă eram picată din pom. Doctorul, pe mâna căruia am ajuns era Horace Roman, binecunoscutul român stabilit în Franța, care operează cu succes de ani de zile mii de femei diagnosticate cu endometrioză. L-au chemat din spital să mă vadă, pentru că știau că este român și au zis că o să înțeleagă mai bine ce e cu mine, în noaptea în care am ajuns de urgență la spitalul de Rouen. Eu acolo l-am cunoscut, nu auzisem de el până atunci.

Față de cei de aici, venea în vizită și nici nu se uita la ceas. Stătea atâta timp cât aveam nevoie. La două zile după operație a trebuit să mă opereze din nou, pentru că am făcut complicații. A tăiat din colon, intestin, a curățat aderențele, vezica urinară și cealaltă trompă. Vreau să spun că după operație a trebuit să mă obișnuiesc cu alte simțuri pentru ca cele de urinare și defecație nu mai erau la fel și am trecut prin momente penibile, iar asistentele mă încurajau să las totul să fie normal că altfel, din cauza gazelor, sau dacă mă constip voi avea dureri îngrozitoare. Veneau tot timpul cu zâmbetul pe buze și sunt sigură ca nu toată ziua era bună și la ele, dar m-au susținut enorm. Când îmi aduceau tava cu mâncare la pat și vedeam pe ea numele meu, nu-mi venea să cred că se poate și altfel decât în România. Îmi dădeau lacrimile, plângeam ca un copil.

Citești cărți motivaționale îți schimbi gândirea, alimentația, stilul de viață… și speri că poate va fi bine 

Da. Acum sunt bine. Pe tratament cu Visanne, ce-i drept, că am ceva aderențe pe vezică. Visanne e ciudat. Pe tratamentul de dinainte, cu Androcur măcar știam ca dacă 2 zile sunt constipată, a 3-a urlu, dar cum stau în pădure, nu are importanță că nu mă aude nimeni. Pe Visanne… la acesta nu știu când să mă aștept ca vine ca din volei. Mi-e mult mai bine, dar cu efort.”

Diana stă acum la câțiva kilometri de oraș, în pădure. Este locul în care ea și-a regăsit și bucuria vieții și liniștea de care are acum nevoie. Nu va avea niciodată copii însă, pe cale naturală. Duce mai departe diagnosticul de endometrioză, se simte bine după operațiile din Franța și tot ce își dorește este ca femeile diagnosticate cu această boală să nu mai treacă prin experiențele ei, niciodată în această țară. “Dacă ar fi doctori, nutriționiști, mai mulți specialiști în endometrioză, nu doar cât să-i numeri pe degete în toată țara, poate ar fi mai ușor.”

Facebookgoogle_pluspinterestlinkedinFacebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Leave a Reply