Bun venit, Endometrioză…

Facebookgoogle_pluspinterestlinkedinFacebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Se spune de cele mai multe ori că durerile menstruale sunt normale. Așa am fost și eu educată și învățată încă de la primele menstruații. În liceu, chiar și în miez de vară, pe vremea când nu apăruse încă la noi în țară Ibuprofenul, în primele zile de menstruație stăteam deasupra ușiii de la cuptor, ca să îmi treacă durerile cu ajutorul căldurii.

După apariția ibuprofenului am fost cea mai fericită femeie. O singură pastilă în prima zi, făcea minuni în mai puțin de un sfert de oră. Anii au trecut și, odată ajunsă la maturitate, eu și ibuprofenul eram nedespărțiți în primele zile ale menstruației care, niciodată nu venea la o dată fixă, decât în anii în care am luat anticoncepționale.

Însă, cum fericirea în astfel de cazuri vine la pachet și cu altceva, pe măsură ce a trecut timpul, au apărut sângerările intermenstruale inițial, după care sângerările la contactele sexuale. Și dacă acestea din urmă erau relativ ocazionale, durerile din timpul contactului se acutizau de la un act la altul. Erau perioade și perioade, nu erau continuu aceste dureri însă, o jenă permanentă, cel puțin în ultimii ani, a dus la deformarea semnificativă a vieții mele sexuale.

Și, dacă inițial nu am luat foarte în serios acest fapt (tinerețea, stereotipuri și prejudecăți), în cele din urmă am fost nevoită, pentru că aproape la fiecare contact sexual am început să sângerez, iar durerea să facă parte din…preludiu.

Ce am observat însă, de-a lungul timpului, un anume tip de alcool, în general cu cât mai multe grade, detensiona nervii pelvieni și așa fentam durerile în timpul unui act sexual. Toate bune și frumoase dacă ăsta ar fi fost scopul acelui act, numai că nu puteam să beau ori de câte ori și ajungeam la un act sexual.

Sângerările însă nu le puteam fenta. În rarele dăți în care nici nu sângeram, nici nu mă durea în așa fel încât să mă opresc, durerea venea, mult mai violentă câteva zile după. Și, uneori, putea să țină, la un nivel mai redus, ce-i drept, chiar și mai multe zile, până la o săptămână întreagă. Așadar, prețul pe care îl plăteam pentru câteva momente de plăcere, nu mai justifica deja nevoia de a avea astfel de plăceri. Treptat am ajuns să răresc drastic momentele de astfel de apropieri fizice, cu toate că, afectată fiind tot timpul de dezechilibrele hormonale, simțeam nevoia acestor apropieri, dar teama de a nu se repeta durerile sau sângerările era deja instalată crunt. Așa s-au scurs ani întregi, cu vizite la diferiți ginecologi, cu tratamente peste tratamente, numeroase infecții sau răceli frecvente. Evident, tratamentele administrate, fiind pentru cu totul alte cauze decât endometrioza, erau absolut degeaba.

O altă direcție în care această boală mi-a afectat și deformat percepțiile și viața a fost faptul că, la cea mai mică pală de curent sau vânt, deși în rest nu îmi era deloc frig, în zona pelviană începea să mă doară crunt. Drept urmare am început să evit băile în mare, chiar și la temperaturi foarte ridicate, să ies din casă când vântul bătea cu putere, sau să evit locurile aglomerate în care curenții de aer sunt foarte puternici. Așa s-a format un fel de izolare…instalată treptat, dar, cu schimbarea comportamentului meu caracteristic…

În urmă cu aproximativ 4 ani durerile au devenit prezente în viața mea de zi cu zi. Pe măsură ce a trecut timpul perioadele în care nu mă durea nimic se contabilizau în zile. Tratamentele pe care le luam erau, evident, degeaba, uneori însoțide de antibiotice repetate. Nimeni nu știa să îmi spună un adiagnostic clar. Ba, mai mult, îmi amintesc de medici care, văzându-mi istoricul medical într-un dosar destul de stufos (vă recomand să vă păstrați toate investigațiile pe care le faceți, de la analize de sânge, la ecografii, RMN-uri și scrisori medicale, chiar și rețete cu tratamente că este necesar să știți ce și cât ați luat) mi-au spus că sunt ipohondră că, o femeie de vârsta mea nu are cum să aibă atâtea probleme de sănătate și mi le inventez singură.

Durerile erau prezente zilnic. Cu timpul m-am obișnuit cu ele și am apelat la analgezice numai când depășeau pragul critic de suportabilitate. Și cum știu deja că am un prag de toleranță a durerii peste normal vă imaginați ce suportam zilnic, cu stoicism. Însă, în urmă cu aproximativ un an și jumătate, nimic din tot ce încercam nu mai funcționa și nu mai reușeam să temperez durerile. Medicii îmi spuneau ba că am boală inflamatorie pelvină, ba o inflamație a terminațiilor nervoase din zona pelvisului, ba răni pe tractul urinar de la nisipul de la rinichi, ba chiar că am probleme cu coloana lombară și îmi radiază durerea în ovare și vezică. Pentru toate acestea am luat câte ceva. Iar durerile au rămas tot acolo.

La un moment dat, pe fondul pasiunii mele de a face medicina și, datorită faptului că aproape 4 ani m-am pregătit pentru medicină și, ulterior am stat ani de zile cu tratate de specialitate în brațe, m-am apucat să investighez de una singură: simptomatologie, efectele medicației, traseul nervilor, efectele bolii inflamatorii pelvine sau ale infecțiilor, etc. Așa am aflat de endometrioză și, în urma a ceea ce am citit și în tratatele de medicină, mi-am pus singură acest diagnostic.

Fericită că, în sfârșit afecțiunea mea are un nume, i-am spus medicului ginecoloc ce cred că am. Acesta, ca să mă liniștească, mi-a dat să fac CA 125 care, din spusele lui, ar fi trebuit să releve prezența endometriozei. Dacă nu ieșea modificat, înseamnă că am eu endometrioză imaginară.

Evident, CA125 nu a relevat nimic. Numai că medicul respectiv a uitat să îmi menționeze și factorii care influențează rezultatul acestui marker tumoral, destul de neconcludent în multe cazuri de endometrioză.

Dezamăgită și cu încrederea de sine la pământ, am mai dus-o în durerile acestea încă ceva luni, până într-o noapte în care efectiv nu le-am mai putut gestiona deloc. Simțeam înțepături de parcă îmi scotea cineva uterul cu totul și mă răzuia pe viu pe verticala abdomenului. Durerile m-au ținut până aproape de zorii zilei când, tot cu ele, am adormit vreo două ore. A doua zi eram legumă, efectiv. Peste noapte luasem cocktail de analgezice foarte puternice iar durerea era tot acolo. Drept urmare m-am hotărât să mă duc în urgență la un medic ginecolog din orașul meu, despre care auzisem doar, referințe bune.

După examinarea vaginală, moment în care (ca de altfel la fiecare astfel de examinare) aproape am sărit de pe masă de durere, după ce a studiat cu răbdare fiecare ecografie și foaie din istoricul meu medical a venit și diagnosticul: Endometrioză. Dar nu simplă ci, cu Adenomioză.

M-a văzut că zâmbesc și i-am spus de ce. M-a întrebat cum am ajuns la diagnosticul acesta, dacă m-am luat după mărturii de pe net și i-am povestit toți pașii documentării pe care am făcut-o. La final m-a felicitat. Era prima oară după ani buni în care parcă am simțit o ușurare că cineva nu mă credea ipohondră ba, mai mult, îmi confirma ceea ce știam deja despre afecțiunea mea.

Diagnosticul a fost confirmat ulterior, la câteva zile distanță și de un alt medic, de data aceasta unul care studiază de ani de zile endometrioza și are la activ sute de cazuri diagnosticate și operate. Adenomioza pe care o am este o afecțiune destul de rară, drept urmare este mult mai puțin investigată și analizată ca endometrioza, la nivel mondial. În acest stadiu cel puțin, nu se pune problema de operație, deoarece este împrăștiată peste tot în muschii și membranele ce îmbracă organele interne din zona pelvisului, drept urmare nimeni nu mi-o poate opera, pentru că o astfel de intervenție ar însemna îndepărtarea totală a acestor mușchi.

Soluția? Tratamente, adjuvante și…o eventuală sarcină care m-ar scuti de dureri, cel puțin, vreme de câțiva ani buni.

Cum am perceput toate astea la nivel de psihic? Povesteam (aici) cum am luat hotărârea să nu îmi las viața condusă de acest diagnostic combinat. Drept urmare, până în prezent, înarmată până în dinți cu această hotărâre am pornit la drum, mai departe. Sunt multe zile în care o oboseală cronică nu mă lasă să mă mișc din pat, chiar dacă nu durerile sunt cele care mă țintuiesc acolo. Însă, în afară de acele momente care, de regulă sunt seara, peste zi am căutat să îmi umplu cât mai tare gândurile și timpul, în așa fel încât să nu permit nici durerii nici gândurilor negre să mă acapareze. Și, până în prezent, funcționează de minune. Asta nu înseamnă că nu mă doare nimic ci, doar că durerile sunt suportabile, crize urâte nu am mai avut deloc, iar eu îmi văd în continuare de viață, mult mai liniștită și încrezătoare ca până acum.

Abordarea e simplă: Adenomioza este un diagnostic de care nu voi scăpa niciodată. Endometrioza nu este transmisibilă, nu este suficient cercetată, drept urmare, în loc să îmi pun cenușă în cap și să mă întreb de ce mi s-a întâmplat asta tocmai mie, mai bine învăț să trăiesc frumos cu ea și să mă bucur că, prin experiența mea, voi ajuta la cercetarea mai amănunțită a ei! Există viață și după un diagnostic de endometrioză!

Facebookgoogle_pluspinterestlinkedinFacebookgoogle_pluspinterestlinkedin

Leave a Reply